Romanta tineretii

Necunoscuta care se vindea
N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era,
Dar fiindcă ea aflase cine sunt -
Poetul poreclit "Fluieră-vânt" -
Şi fiindcă mă ruga stăruitor
Să-i fiu şi eu, din când în când, cumpărător,


Sinceritatea ei m-a-nduioşat
Şi-n cadrul preţului fixat -
Un preţ absurd,
Ridicul
Şi meschin,
Cu care-aş fi băut un kilogram de vin -
M-am îmbătat de gura ei
Şi-am adormit
Pe laurii idilelor lui Teocrit...



Dar vai!...
Necunoscuta se vindea
Nu numai mie, dar şi altora!...
Şi-azi un ciocoi,
Iar mâine un calic
O cumpărau la fel - mai pe nimic -
Căci ea - flămândă veşnic - se grăbea
Să-şi vândă gura dulce ca la tarapana!...



Eu singur doar nu m-am sfiit să-i spun
Că-s gata să-i ofer un preţ mai bun -
Dar cum îi luase mintea Dumnezeu,
Necunoscuta s-a spălat pe mâini cu preţul meu...
Şi-atunci -
De teamă să n-o bat,
Sau s-o ucid
Şi s-o ascund sub pat -
Deşi-o iubeam, am renunţat la ea
Şi n-am mai vrut să ştiu cine era!...



Dar într-o zi cu ploaie şi cu vânt,
Necunoscuta care se vindea,
S-a dat la fund
Şi-a dispărut...
Şi nimeni n-a mai întrebat de ea
De când intrase, parcă, în pământ,
Cu numele-i mereu necunoscut...



Şi totuşi, Eu
Am întâlnit-o iar,
Dar nu ca altădată, pe trotuar,
La cafenea,
Sau în tramvai...
Am regăsit-o-n ziua de-ntâi de mai,
Ascunsă de un sfert de veac într-un sertar,
În care sta de veghe cuminte,
Şi-aştepta
O zi să-mi mai aduc aminte şi de ea!...



Dar ce păcat
Că regăsirea ei m-a-ndurerat...
Şi-n loc s-o mai sărut -
Cum aş fi vrut -
Am început să plâng cu-adevărat!...



Necunoscuta care se vindea
De data asta, nu mai era Ea -
Era doar vechea ei forografie,
Pe care mi-o dăduse numai mie!...



Şi-acum,
Cred c-aţi ghicit cine era
Necunoscuta care se vindea...
Era chiar tïnereţea mea!...

de Ion Minulescu

Saturday nu e Sunday!

Sa o ia naiba de engleza. Intotdeauna am incurcat Saturday cu Sunday si Tuesday cu Thursday si niciodata nu m-am chinuit sa le descalcesc si sa le var odata in capatana cu semnificatia lor corecta.

De aceea m-am si prezentat senina pe aeroport intr-o zi de duminica cu valiza la subtiori si cu mintea spre zari mioritice.. Si dupa ce m-am asigurat desigur ca toata lumea stie ca fiica risipitoare se intoarce acasa, sa taie vitelul  (sau ce o fi), sa faca bucate alese si sa porneasca un chef cum nu s-a mai vazut.

De aceea m-am si plimbat linistita jumatate de ora, admirand visatoare iuresul de oameni si de porturi si de limbi ce se perinda prin fata ochilor mei si urechilor mele.

Asta pana am aruncat un ochi asa intr-o doara spre panoul cu plecari si sosiri. Bucuresti nicaieri. Dar nicaieri.  Am zis ca precis s-a anulat sau a venit furtuna sau ceva misterios dar remediabil s-a intamplat.

Ma mai uit odata pe bilet: Saturday, 12 December. O idee neagra isi face loc in capul meu si mi se inmoaie genunchii la propriu, lucru care mi se intampla doar in preajma cuiva tare seducator si doar in anumite conditii. Eram, oh da, pe 13 decembrie!

La naiba! Si ma si vedeam deja acasa fericita, cu un pahar de vin fiert cu scortisoara in fata si stand la povesti pana spre dimineata.

Cum sa explic atator oameni  ca am fost atat de toanta si cu capul in nori sa nu ma uit nici macar pe data de plecare? Si mai ales ca nu stiu ca Saturday insemna sambata? Am senzatia ca as merita o medalie pentru cea mai zapacita persoana din lume. Si va jur, aici unde traiesc sunt cea mai benga in materie de limba engleza. Mai putin engleza de clasa a doua :(

P.S. Dragi companii aeriene romanesti, pentru a evita tot felul de confuzii, ce e drept rare, dar iata, posibile, va rog frumos sa includeti intotdeauna si o varianta in limba romana a biletului de calatorie.

Comunismul e grija noastra?!

Basescu a cautat-o cu lumanarea. Acum zic ca a gasit-o. Tara e vraiste si deja jumatate din populatie il uraste.

Cu cat educatia e mai varzuita cu atat mai multi oameni sarmani manipulati de cuvinte sforaitoare si umpluti de panica PCR-ului. 

Eu zic ca ne ameninta probleme mai serioase decat comunismul, ai caror urmasi sunt oricum egal distribuiti in toate partidele.

Dar ne apropiem cu pasi repezi nu de comunism ci de dictatura in sine: oameni flamanzi si infrigurati si vai de capul lor care aplauda un papagal si se dau cu fundul de pamant pentru el.

Celor prosti si multi le trebuia un Motoc, pe care sa-l smotoceasca in bataie. Si pac, Basescu le-a oferit cadavrul comunismului. Cam tarziu si cam proasta iluzie. Plus ca nimeni nu se va simti razbunat de-a binelea si in curnad va fi nevoie de un nou tap ispasitor, si apoi inca unul si tot asa.  Ce circ frumos va urma!

Indepartarea care ne apropie

E noapte si ma gandesc la noi. Suntem atat de fericiti atat timp cat ne lipsim unul altuia si nu stam prea mult timp impreuna.

Oare cand vorbim despre aceasta ciudatenie a noastra chiar spunem totul, chiar credem cu adevarat ca e de vina iarna asta sau saracia ce ne ameninta sau strainatatea din jur?!

Undeva inauntru, mica de tot, dar cu mari sperante de viata nu traieste oare ideea ca vina e in noi insine si nu in lucrurile din jur? Ca oricat de impliniti vom deveni profesional si oricat de multi bani am avea intr-o zi, noi suntem totusi atat de diferiti si atat de straini unul fata de altul? Si ca nu putem face nimic sa schimbam asta?

Oare distantarea asta a noastra ne va conduce neaparat intr-un  punct  mort al relatiei sau ne va da mai multa libertate de miscare si implicit mai multa satisfactie? De ce sa continuam sa luam ca model cuplul sudat, permanent mana-n mana, ochi in ochi si gand in gand?  Noua ne merge bine detasati si reci, de ce sa ne complicam inutil doar de dragul lumii? Cand stim bine ca ce e prea mult si prea aproape poate sa strice?Sau poate ma insel?!

Acasa vine Craciunul!

De-abia astept sa ma intorc acasa. Franta nu are nici gust si nici aroma de Craciun.

Acasa totul e intens si totul iti aminteste de copilarie. Acasa sunt mama si tata. Si fratele meu.

Si nerabdarea de cand eram mici. Si mirosul de brad si de zapada. Si saniile copiilor. Si amintirea lui Mos Craciun. Si mirosul de friptura cu mujdei si de cozonaci si de portocale. Si colindatorii cu clopotei si ursii, calutii, caprele.

Si voie buna si rasete si fericire. Nicaieri nu e ca acasa. Acolo vine Craciunul cu adevarat si nicaieri altundeva.

Invatam sa pierdem

Am crescut cu ideea ca trebuie sa fim cei mai buni. Ca trebuie sa reusim in viata pentru a fi apreciati de cei din jur.

Ajungem sa credem ca viata noastra trebuie sa aiba un curs perfect, ascendent neaparat, pentru a spune ca am razbit, pentru a fi mandri. Si pentru ca cei ce ne iubesc sa ne iubeasca in continuare.

De asta suntem absolut incapabili sa recunoastem esecul si atunci cand acesta se prezinta in viata noastra cu tot tupeul lui de borfas, ne prefacem ca nu exista. Nu ni se poate intampla noua, noi eram primii si daca nu primii , eram oricum printre cei mai tari. Oriunde, la scoala, la sport, la petreceri, acasa.

Noi nu cunoastem gustul esecului si nici el nu s-a infruptat des din visele noastre. Dar acum loveste din plin si nu stim sa reactionam. Sa mergem inainte, sa dam un pas inapoi, sa ne luam de gat cu el si sa-l tavalim pe jos. Dar el nu e prost si nici lipsit de forta. Cand zici ca l-ai dat gata, se ridica viclean si te ia prin surprindere, si te loveste unde te doare mai tare. Si nu te lasa pana nu iti dau lacrimile de durere.

Moon River, Henry Mancini

Nu ma innebunesc dupa muzica veche dar melodia asta e superba.

Pariu ca nu poti sa ma iubesti?!

Am revazut azi filmul Jeux d'enfants si stau si ma intreb daca nu cumva pana la urma fericirea este doar un vis de copii, doar un pariu facut de mic dar pe care nu il respecti cand devii adult. Sau iubirea fara sfarsit, este doar un joc naiv de care nu mai suntem pasionati cand crestem?

Sunt fericirea si iubirea ca si credinta in Mos Craciun, pur si simplu nu mai credem in ele cand prima persoana ne spune ca sunt o minciuna?

Ar trebui sa facem orice sa castigam pariul facut cu noi insine in copilarie  ca vom iubi si vom fi fericiti, chiar daca pentru asta e nevoie sa ne zidim intr-un bloc de ciment metaforic.. Dar de multe ori nu avem curaj.

Halloween-ul romanesc e de Sf. Andrei

De ce sa celebram vrajitoria si strigoii si varcolacii de Haloween-ul lor cand il avem pe al nostru in noaptea de 29 spre 30 noiembrie. Si mai ales cand cum necum pe la noi s-a perindat demult un conte pe nume Dracula.

Asta seara daca nu ai macar un catel de usturoi pe undeva agatat ai cam incurcat-o. Varcolacii cauta sa prinda muritori si sa le suga sangele. De aceea trebuie sa te ungi pe frunte cu usturoi si vei fi aparat.

Strigoii care sunt morti ce nu si-au gasit inca drumul spre lumea de dincolo umbla fleandura prin lume in noaptea asta si cauta sa ia cu ei suflete vii. Iar cei muscati de lupi in noaptea asta se vor transforma in vampiri. Iar prin cimitire se dau batalii toata noaptea intre strigoii morti si cei vii iar a doua zi cei vii devin oameni la loc si ii recunosti dupa zgaraieturile de pe fata.

Iar fata care vrea sa-si afle ursitul trebuie sa se aseze in fata oglinzii cu 4 lumanari de o parte si de alta si sa astepte. I se vor arata multe scene din viitor, nenororciri sau bucurii ce vor sa vina si, mai ales chipul viitorului sot. Sau isi pun sub perna o crenguta de busuioc si il vor visa precis in noaptea acesta.

Eu cand eram mai mica am facut o alta trebusoara ca sa-mi aflu numele celui iubit. Am facut 28 de biletele cu nume de baieti si am dormit cu ele sub cap in oaptea de Sf. Andrei. Dimineata am ales un biletel si, desi acum stiu ca nu era numele "ursitului", pe atunci a fost o mare senzatie printre prietenele mele pentru ca era taman  numele unui baiat tare chipes dupa care ma topeam.

Asta seara vreau sa incerc cu busuiocul, dar problema e ca nu am o crenguta la indemana, ci doar busuioc macinat intr-o sticluta de mirodenii pentru paste. Oare functioneaza vrajitoria si cu sticluta mea sau isi pierde din putere? Pentru ca eu de-abia astept sa vad pe cine visez.

Barbatul din mintea mea

Barbatul din mintea mea nu are chip, si nici trup. Ca de aceea salasluieste acolo si nu in lumea reala. E asa o idee in eter, in absolut, in abstract. El e prototipul barbatului perfect pentru mine si contine desigur toate atributele fizicesti si moralicesti necesare ale acestuia.

Barbatul asta din mintea mea mai reuseste uneori sa evadeze si sa se intrupeze in vreun muritor de rand si atunci confuzia devine crunta. Am impresia ca merg de mana cu o zeitate si ratiunea imi joaca tot felul de feste, soptindu-mi ca perfectiunea exista, e palpabila, are culoare si miros.

Imi zic ca am gasit in sfarsit omul ideal pentr mine, capabil sa imi garanteze tinerete fara batranete si viata fara moarte. Si ca el, idealul, nu este doar un vis efemer.

Dar aceste momente se sfarsesc repede si barbatul din mintea mea se simte curand tare inghesuit in persoana necunoscututlui si tanjeste dupa libertatea lui fara margini. Si de aceea isi reia locul lui preferat, adica mintea mea, care este un loc extrem de generos si fara restrictii serioase de spatiu sau de timp.

E clar: barbatul din mintea mea si cu barbatii din viata-mi reala nu se pupa de nici o culoare. Pe cat de bine pare ca se potrivesc la inceput, pe atat mai rau se termina totul mai apoi.

Barbatul asta ideal este tare inflexibil si capos si nu incape in pielea nimanui. Oricat am incercat sa fac lobby si sa-i aduc la relatii functionale, sa-i fac sa inteleaga ca nu sunt atat de diferiti si ca pot trai in armonie unul cu altul.

Ei bine nu, un barbat nu va accepta niciodata sa imparta o femeie cu un altul, fie el si imaginar.

De aceea incep sa vad ca trebuie sa renunt neapart la unul din ei. Si sa raman cu cel mai fidel mie, cel cu care am crescut impreuna si care s-a cuibarit de atat de mult timp si atat de adanc in mintea mea incat nu mai pot sa-l alung acum.

Cum sa nimeresti un pieton in doar 12 lectii

Eu ma miram tot timpul cum de reusesc zburatoarele cerului sa ma ocheasca asa de precis mai ales cand port o haina deschisa la culoare. Au evoluat si ele se pare si acum au consilieri de self help si pot fi mult mai eficiente decat inainte. Am ras sa vad un exemplar luand lectii de tintit pietoni:)

Prostie in lant

Eu gafaind ajunsa in ultimul moment in statie. Autobuzul pe peron inca. Intreb pe o duduita
-Nu va suparati, acesta e autobuzul pentru Cucuietii din Deal?
Duduita vadit intepata:
-Nu stiu, intrebati-l pe sofer!
Ma orientez spre alta duduita care urca scara:
- Nu va suparati, acesta e autobuzul pentru Cucuietii din Deal?
-Nu stiu, intrebati-l pe sofer!
MA uit ca prostu la ea, dar o intreb totusi ea unde merge.
-La Cucuietii din Deal, hihi.

Sau poate ca am visat?!

P.S. Intamplare petrecuta in Vestul devenit intre timp salbatic, se pare.

Deghizarea in perfectiune

Perfectiunea ar trebui sa fie intotdeauna suspectata de ipocrizie si inselatorie. Dar perfectiunea e atat de stralucitoare incat iti ia ochii. Ochi perfecti, sarut perfect, corp perfect, sex perfect, comportament si cuvinte perfecte.

Pana intr-o zi cand buuum, totul dispare si da la suprafata cat de fake a fost totul. Cat de fara noima, fara credibilitate. Perfectiunea e un numar reusit al unui iluzionist iscusit. Dar e doar o iluzie. Ne ademeneste pe toti dar nu e un bun aliat.

Pentru ca toti suntem imperfecti. Toti avem scapari si defecte. Si atunci cand ele nu sunt vizibile inseamna ca sigur se ascund sau sunt bine tinute in frau. Dar intr-o zi vor fi dezvaluite si atunci preferi un defect vizibil, fara surprize. Cu defectele camuflate nu stie nimeni sa lupte inca.

Copil orfan

Era odata un copil orfan care era luat in ingrijire la fiecare cativa ani de catre o alta familie. Dar nimeni nu o facea niciodata pentru ca ii era drag copilul ci pentru ca primeau un salariu si castigau foarte mult folosindu-l la tot felul de munci.

El nu stia ce inseamna copilaria si nu putea sa creasca si sa se dezvolte ca alti copii. Era mai tot timpul trist si plangea singur fara ca nimeni sa il auda sau sa ii pese de durerea lui.

Se trezea inainte de rasaritul soarelui si se ocupa de animale apoi pleca la munca pe camp. Nu primea de mancare decat o supa rece si stravezie si umbla imbracat in haine zdrenturoase si peticite. Daca se opunea era batut cu cruzime si pedepsit sa munceasca si mai greu.

Noaptea dormea intr-un sopron murdar langa casa propriu-zisa in care nu era lasat sa intre.

Familia care era menita sa il ajute si sa-l ingrijeasca il exploata pentru propiul comfort si nu era ingrijorata de viitorul si fericirea lui. Erau bucurosi sa vada ca acesta le produce bunastare si ca ei nu sunt nevoiti sa cheltuie nici un banut pe el. In acest fel copilul nu avea timp sa se joace sau sa rada cu ceilalti copii pentru ca la el nici macar nevoile esentiale, ca alimentatia si sanatatea, nu erau satisfacute.

Ei mai aveau o fetita si un baiat dar ii tineau curati si bine hraniti si aveau grija sa nu le lipseasca nimic. Copilul orfan nu avea voie sa se joace sau sa manance la masa cu ei. Familia huzurea de fericire si dadea petreceri unde ii invitau pe toti vecinii insa copilul nu gusta decat din firimiturile ramase de la masa celol mari.

Intr-o zi a venit o vreme secetoasa si familia a pierdut din averea sa, atunci copilul s-a intors la orfelinat. Nimeni nu mai voia sa ia in ingrijire copii decat doi oameni rai si fara inima cunoscuti de catre toata lumea.

Copilul a fost pus sa aleaga la care dintre ei vrea sa mearga dar acesta stia deja ce il asteapta. Si-a dat seama ca iubirea si grija dupa care tanjea de ani si ani nu erau decat o speranta desarta.
Acel copil se numea Romania.

Cand reclama depaseste sugestivul

Ce se intampla cu o reclama care trece dincolo de frontiera sugestivului?



De obicei publicitatea respectiva isi cam pierde din calitatea de a promova produsul, si promoveaza mai mult...sexul. Eu inteleg ca cei din clip sunt imbracati doar in jeansi dar pe mine nu ma face deloc sa ma imaginez purtandu-i, ci mai degraba ma face sa ma imaginez in locul uneia dintre fete :)

Compromisul compromitator

Suntem in stare sa dam enorm pentru cel la care tinem. Si fara sa cerem nimic la schimb, ni se pare natural sa facem orice sacrificiu.

Renuntam incet la din ce in ce mai multe lucruri, tabieturi, rutine personale. Si adoptam altele. Nici macar nu ne dam seama cand ne transformam in alti oameni. Ajungem sa alocam enorm de mult timp planurilor comune. Toate astea sunt foarte placute si simple la inceput, nici nu le percepem pentru ca iubim ca niste nebuni si asta ne-ar face sa mergem pana la capatul lumii pentru cel la care tinem.

Dar unde este oare limita acestor compromisuri? De ce de la un punct incolo devenim atat de nefericiti? Ce se intampla cand relatia nu mai este asa inflacarata ca la inceput ci a devenit ea insasi o rutina? Ne cerem inapoi o parte din libertatea pierduta sau continuam sa oferim timp, energie, sentimente din inertie, de dragul relatiei?

Oricat de mult am tine la celalat si oricat de mult am tine la aceasta constructie comuna, relatia insasi, nu vom face decat sa ne epuizam inutil, facand compromisuri costisitoare, pentru ca oricum efortul depus se va intoarce impotriva noastra. In sensul ca intr-o zi vom ajunge la limita si atunci insa va fi prea tarziu. Dar cum sa cantarim oare lucrurile pe parcurs, in asa fel incat sa dam nici prea mult nici prea putin, sa renuntam in mod rezonabil la unele lucruri dar nu la toate, sa  gasim exact formula magica prin care sa ne pastram intacte propriile obiceiuri dar si relatia cu celalalt?

Gustul esecului

 De ceva timp sunt hartuita de cineva tare cicalitor. Care vrea neaparat sa fim prieteni la catarama. Eu ii spun ca nu am mai avut asa prieteni ca el, si nici nu am trebuinta.

Caci individul asta e tare bizar, e mic si pricajit daca il privesti de la distanta dar daca-i vorbesti in fata devine ditamai namila si are o cautatura inspaimantatoare, ai zice ca e ceva necurat cu el si poate atunci chiar iti face vreo incantatie.

De cand mi-a batut dintai in usa, el sustine ca se gandeste mereu la mine si si eu, desi nu vreau sa recunosc, ma gandesc mereu la el. Eu nu stiu ce sa mai cred si cum sa scap de asa pocoste. In plus e si groaznic de insistent si nu stie de buna-cuviinta, vine neanuntat si greu se da dus.

Imi deapana asa ca pe un ghem  tot felul de povesti din viata mea, si mai ales intamplari din trecutul apropiat, de ieri, de azi. Si sa nu credeti ca e un finut si stie sa critice. Nu, el mi le tranteste in nas cu nesimtire si fara dram de menajamente.  Si vrea ca apoi sa-l apreciez pentru sinceritate.
 Imi propune cu candoare sa ne urcam amandoi in avion si sa mergem in Romania sa il prezint parintilor mei, asa ca si cadou de Craciun.

El sustine sus si tare ca e un individ sociabil si e prieten cu toata lumea si se declara frustrat ca eu l-am tinut la distanta apreciabila atata timp.  Ca el demult nutreste sentimente pentru mine dar eu nu aveam ochi pentru el. Iata ca acum e momentul sa se unim in cuget si-n simtiri, ca cica de-abia acum mi-a venit si mie mintea la cap si vad cam cum e viata.

Eu de cand ma stiu n-am mai pomenit asa badaran.
Mai ales ca de la o vreme, a prins obiceiul sa mi se strecoare noaptea  in pat unde imi propune tot felul de marsavii, ma tavaleste ca un apucat pe toate colturile patului, apoi prin bucatarie si la urma prin balcon in timp ce, epuizata, incerc sa fumez o tigara.
Drept pentru care dimineata ma trezesc lesinata de oboseala, cu parul ravasit si cu capul plin de ganduri invalmasite si idei semisinucigase.

Il intreb daca nu cumva e doar o aventura, pentru care mi-a turnat ceva in bautura ca sa ma aiba si apoi poate binevoieste sa plece si sa nu se mai intoarca inapoi.
Il privesc cum fiinta lui devine diavoleasca si cum i se deschid buzele vinete. Nu. Nu. El, esecul, a prins gustul si ma doreste cu ardoare inca mult timp de-acu incolo.

De necomparat

Ati spune vreodata ca cei de mai jos au ceva in comun? Nimic, absolut nimic, decat faptul ca fiecare dintre ei a condus la un moment dat o tara numita Romania. Ati putea spune ca cei din pozele alb negru si cei din pozele color apartin macar aceleiasi natii? Eu n-as spune.

Cei din imagini mai  au in comun faptul ca peste o suta de ani vor aparea in manuale de istorie in capitole apropiate. Ii desparte doar un capitol nefast, comunismul, care insa nu mai este demult o scuza. Despre cei in alb-negru se va spune ce stim si noi: independenta, intregire, constitutie etc, dar despre cei in culori ce se va spune?!
P.S. E de ajuns sa le vedem fizionomiile ca sa pricepem cine ne "conduce" ACUM.

Romania mea este regat!

Am si eu o nostalgie, desi e impropriu numita asa, caci eu nu am trait in acele vremuri. Dar asa, prin amintirea comuna a popurului din care ma trag, eu una regret monarhia romaneasca.

Nu pricep de ce dupa moartea odiosului tarisoara mea nu a revenit la forma ei anterioara, adica de ce nu a redevenit regat?

Eu din catre am auzit, desi nu huzeream de bine nici atunci, cica era totusi mai multa ordine si voie buna in tara. Si un strop de patriotism, oricat de fasait ar suna conceptul in zilele noastre, dupa ce a fost tavalit prin toate noroaiele politice . Auzisem ca politicienii acelor vremuri ori se saturasera de atatea dispute politice ori voiau pe cineva influent la putere, dar ideea este ca s-au gandit sa aduca un conducator strain in fruntea tarii.

Mai aflasem si ca primului nostru rege nu i-a priit deloc pe plaiurile mioritice numai ca s-a chinuit in tara asta care nu era a lui sa faca o constitutie  si apoi a dus si razboi pentru obtinerea independentei. Nici regii care au urmat nu au fost ei prea fericiti, era greu in tara asta prinsa la mijloc in toate razboaiele celor mari, dar pana la urma au iesit si dintr-un razoi mondial cu fata curata si cu tara ardeleneasca atasata pamantului romanesc.

S-au mai gandit ce s-au mai gandit, regele laolalta cu politicienii care erau si marii boieri ai tarii si au zis ca e mai bine sa-i improprietareasca pe tarani, ca asa e democratic si asa se face prin Europa. Erau care va sa zica boierii aceia un pic altruisti sa-si dea asa mosioara lor de-a gata celor multi si prosti. Dar au facut si lucrul asta mare si au vazut ca e bine, tara mergea binisor.

Si tot ei laolalta cu regele s-au gandit apoi ca e bine sa dea drept de vot femeilor. Aici le-a venit cam din senin asa o idee indrazneata caci pe atunci nici o alta tara din Europa nu se incumeta sa cugete  atat de liberal despre drepturile femeii.

Si au facut ei tot felul de treburi in tarisoara asta, cu mult efort si sudoare, caci tara era epuizata de atatea razboaie si schimbari. La un moment dat, la sfarsitul anului cand au tras linie si au adunat au vazut cu totii si s-au minunat ca Romania era pe locul intai in lume la productia de cereale si de floarea soarelui. Chiar daca nu aveau ei nici tractoare, nici utilaje performante ca vecinii mai bogati din vest.  Si vapoarele plecau  din port incarcate cu aur si alte minereuri caci tara avea resurse si era nevoie de bani. Si de la an la an puteai sa vezi ca economia nu dadea deloc inapoi ci crestea .

Dar mie imi placea pe atunci, daca pot sa spun asa, ca nu era domnule atata batalie pentru putere. Adica regele era rege din tata in fiu iar poporul ii alegea democratic pe parlamentari dintre membrii partidelor istorice. Care membri pe vremea aceea erau ori fosti boieri ori urmasi ai marilor boieri, dar intotdeauna instruiti serios pe la scolile din Europa de Apus.

Pentru ca avea si boieria asta romaneasca talcul  si rigorile ei, si stiinta asta de a carmui  un minister sau o Adunare Nationala era tot mostenita. Adica era mai clar domnule cine stie si cine nu stie meserie.  Si nu se faceau atatea confuzii ca in ziua de azi cand oricine poate sa se dea drept domn si sa intre la petrecere desi nu e invitat si locul lui nu e acolo, doar ca sa prinda si el o mancarica buna fara sa plateasca.

De asta va marturisesc ca eu, daca ar fi dupa mine, as da Romania asta republicana si democratica pe o monarhie constitutionala si sanatoasa. Unde cersetorul nu devine niciodata print si printul nu se transforma nicicand in cersetor.

P.S. Si in plus, regii astia erau si tare frumosi. Dar noi, pe cine am votat ani la rand?!Aveti curajul sa-i puneti pe distinsii nostri alesi alaturi de regi, chiar si in gluma?!

Prima iubire neintamplata

Pe vremea aceea aveam parul blondin si lung, ochi neastamparati si o mie de vise in cap. Imi tineam inima in pumnul strans ca sa nu-mi explodeze atunci cand el trecea pe langa mine. Si noptile imi erau pline de soaptele lui pe gatul meu aprins. Si de trupul lui frumos si cu pielea maslinie. Si imi marturisea cum si el ma iubeste ca un nebun si ar vrea sa plece in lume cu mine.

Apoi zilele deveneau nesfarsite ore de chin si placere laolalta cand tot universul meu era doar el.
Si cand se intampla sa ne vorbim, imi simteam sangele innecandu-mi toate celulele corpului si, desi nu-mi descifram suficient de acurat mesajele propriei fiinte, aveam pornirea de neoprit de a ma arunca in bratele lui si de a-l strange cu putere inspre mine.
Dar nu spuneam niciodata nimic, ma atragea cu atata putere incat imi pierdusem orice urma de reactie si de autoadaptare. Eram un copil care incalcase deja toate conventiile copilariei si tanjea dupa lucruri de neimplinit.

A trecut timpul si copilul din mine a devenit adolescenta si apoi femeie.

Odata am iubit atat de mult incat am simtit iarasi acelasi rau ca in copilarie. De data asta trupul meu a stiut sa vorbeasca si sa ceara.  Totul a fost atat de intens incat uitasem pentru totdeauna de durerea aceea  din trecut.

Pana intr-o zi, dupa multi ani, cand pasii mei l-au intalnit iar pe ai lui, pe copilul devenit barbat. Cand, fara sa pricep, corpul meu a luat-o razna, si iarasi mi-am strans in maini inima innebunita. M-am gandit ca asa e facut pesemne trupul omenesc. Sa nu uite nicicand o fiinta ce i-a fost draga candva si pe care nu a avut-o.  Si sa  sufere si sa stranga din dinti de fiecare data cand o reintalneste.

Barbati cu esarfe

Ca tot scrisesem de barbatii feminizati, se pare ca acestia sunt din ce in ce mai prezenti. Si nu e chip sa scapi de ei, oriunde te-ai ascunde. Pe strada, la scoala, la piata, la doctor, hop si barbatii cu esarfa. Si nu, nu vorbesc de fularoaicele de lana teapana ce si le infosoara barbatii la gat cand iarna  e mult prea apriga si omatul mare.

Nu, ceea ce vad eu sunt esarfe ce tind spre batice, din cele fine, bumbacoase, cu franjuri la capete. Si cu modele in picatele, ca cea din poza. Din care noi femeile purtam oricand. Eu, mai taranca fata in fata cu noua moda, nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc ca domnii astia apartin unei alte orientari. Cu care de altfel nu am nimic si chiar simpatizez.

Dar nu, m-a lamurit un coleg, foarte frumusel si istet si, evident, cu esarfa la purtator. Pana sa-i pun intrebarea care ma bantuia, a trebuit sa duc niscaiva tratative de imprietenire mai serioasa. Ca nu poti sa-l intrebi pe un om lucruri intime doar asa pentru ca ti-e coleg. A  trebuit sa cunosc si niste mancaruri tare ciudate la inceput dar care s-au dovedit delicioase rau pe parcurs.

Ei bine, si cand amicitia noastra era de-acu pecetluita, ma facui si eu ca-mi vine din senin asa o intrebare inocenta si l-am descusut cum am stiut eu mai dibaci.  Imi place esarfa? A, de la magazinu Y si-o cumparase. Magazin Y unde eu ma perind destul de des si unde nu pomenii inca articole pentrul sexul opus. Nu, nu, cum ma gandisem la asa ceva. Sunt esarfe unisex, eu nu stiam? Pai nu.

Se vede ca trebuie sa-mi reconsider reperele dupa care apreciez articolele vestimentare caci ale mele s-au cam invechit.

Pilula influenteaza preferintele sexuale ale femeilor

Cercetatorii cred ca noi oamenii suntem cumva programati  sa facem orice pentru a perpetua specia. Ei cred de asemenea ca, in istoria omenirii, au supravietuit  exemplarele cele mai puternice si mai capabile sa-si trasmita genele, ceea ce se cheama "selectia naturala".

Cum s-a petrecut selectia asta? Pur si simplu barbatii si femeile ar fi capabili, inconstient desigur, sa identifice tocmai aceste exemplare care sunt mai viguroase si deci mai in masura sa conceapa pui vii.

Femeile sunt mai dotate cu acest spirit de observatie mai ales in preajma ovulatiei, adica atunci cand sunt ele mai fertile. Adica ele in perioada asta vor fi innebunite dupa barbatii mai virili, mai sanatosi, cu trasaturi mai dure (forma patrata a fetei, arcade pronuntate etc) si care sunt mai dominanti. Si toate aceste indicii ar sugera ce gene bune au ei .

In afara perioadei ovulatorii, femeilor nu prea le pasa cat de masculi sau dominanti sunt barbatii si daca e sa-si aleaga un partener se vor lua dupa alte criterii, de exemplu statutul social sau potriveala caracterului, deci reproducerea nu e asa la mare trecere acum.

Avand in vedere ca pilula contraceptiva modifica echilibrul hormonal al femeii, suprimand ovulatia,  atunci si preferintele sexuale si criteriile alegerii partenerului se schimba. Studiile au fost realizate la Universitatea Sheffield in Regatul Unit. Iata urmatoarele fotografii:

Dupa cum vedeti, sunt doua poze realizate computerizat, doua variante ale aceluiasi chip. Cea din stanga arata un chip de barbat mai feminizat iar cea din dreapta  un chip mai masculin.  Ghiciti ce se intampla? Ei bine, femeile care nu foloseau pilule contraceptive, preferau, in perioada ovulatiei, chipul masculin, iar cele care luau pilula preferau intr-o proportie mare chipul feminizat, pe toata durata unei luni.(sursa http://www.pourlascience.fr/ewb_pages/a/actualite-sexe-la-pilule-est-elle-amerea-23509.php)

Aoleu, pai daca asta ar fi adevarat inseamna ca e cam nasol pentru rasa de barbati macho, dar e o veste buna pentru barbatii mai domoli, mai cu chipuri de papusele fine.

Dar mai e inca o veste, cica toti barbatii, macho sau nemacho gasesc ca sunt foarte atractive tot femeile care sunt in preajma ovulatiei. Va sa zica si la ei, tot pe baza de pui vii e treaba. Iar aici femeile care iau pilula ar fi dezavantajate, caci masculului lor, chiar nitel feminizat, tot ii vor fugi ochii intr-o zi dupa o alta femeie mai rodnica, desi ei saracii nu isi dau seama de asta si nici nu vor musai sa se reproduca. E doara asa, atractie pura.

Of, complicat cu teoria asta evolutionista si cu selectia, ca parca prea suntem niste animalute programate de natura sa ne placa una sau alta. Imi vine sa verific, sa vad ce tip de barbat ma impresioneaza in diverse perioade ale lunii. Pana acum vad ca a fost invariabil la putere exemplarul  zdrahon cu par pe piept si cu pielea ferma. Daca stau sa cantaresc, mai bine nu ma apuc de pilula ca cine stie ce gusturi imi vin :))

Prima picatura

Uneori am senzatia ca nici nu mai stiu cine esti. Ca in seara asta cand nu voiam sa te las sa pleci asa cum erai, si m-ai impins cu o mana din calea ta. Si apoi  ai iesit desi ti-ai dat seama ca furia ta ma facuse sa-mi zdrelesc cotul de perete, incercand sa ma opun tie.

Si da, stiu ca nu a fost prima data cand ne certam si nici prima data cand ne provocam cu cuvinte dure pana ne plesneau nervii si nu mai vedem limpede in fata ochilor. Si ne inclestam ca niste nebuni, cu dintii, cu unghiile si cu genunchii pana ce ne bufnea plansul de durere.

  Dar ne opream singuri din macel si ne dadeam seama de absurditatea lucrurilor pe care le facem. Si  ne ceream intotdeauna ieratre, cand unul, cand celalalt in functie de cat rau provocasem fiecare.

Si totusi acum, nu ne-am spus nimic rau si nu te-am gadilat intre coarne ca sa se explice situatia asta.
Nu te-ai uitat atent sa vezi ce-am patit, nu ti-ai cerut scuze, nu ai spus o vorba, nu m-ai mangaiat pe crestet ca-n alte dati.  Ai iesit val-vartej. Si eu am ramas in urma ta sa ma resemnez cu noua ta ipostaza sau sa ma decid sa te urasc. Nu pentru mult timp e drept , dar stii si tu cat tine paharul in care incepi sa torni cate o picatura, cate o picatura.
Si mie, copchil naiv, mi-ar fi placut sa nu incepi nicicand sa torni in el caci imi placea asa limpede si curat cum era.

Gena infidelitatii

Ati auzit de cei doi hormoni ai dragostei, unul numit dopamina, eliberata de neurohipofiza in timpul actului sexual si care provoaca senzatia de placere si altul numit vasopresina, si fiind reponsabil de comportamentul social? Ei bine niste cercetatori au observat o treaba interesanta cu acesti hormoni la doua categorii de soricei de camp, unii monogami si altii mai don-juani de felul lor.

La rozatorul monogam, receptorii dopaminei sunt situati in acelasi centru cerebral cu receptorii vasopresinei. Si asta inseamna ca in capsorul lui  placerea vine la pachet doar cu o anumita partenera.

La rozatorul Don Juan in schimb, receptorul dopaminei este separat de cel al vasopresinei, ceea ce inseamna ca animalutul nu asociaza placerea sexuala cu o anumita partenera. Adica pentru el tot placere e, nu conteaza cu ce soricuta se intampla treaba.

Ce au facut cercetatorii atunci? Au vrut sa-l mai tempereze pe soricelul Don Juan si i-au injectat  gena (uu, saracu soarec)  care codeaza  receptorii vasopresinei exact in centrul unde  se gasesc cei ai dopaminei. Rezultatul: rozatorul cavaler a devenit perfect monogam.

Dar oare cum sta treaba la homo sapiens, caci daca ar fi la fel de simplu poate s-ar face pur si simplu o pastiluta magica de dat perechii infidele si gata. Ea ne va deveni credincioasa pe veci!

Cercetatorii zic ca procesul e mai complex la noi oamenii, dar tot genetic. De exemplu gena 334 este de doua ori mai frecventa la cei care au travesat "serioase dificultati conjugale" decat la cei cu o viata mai linistita. Daca gena asta e responsabila de nestatornicia oamenilor, atunci poate o sa ii intelegem mai mult pe cei care insala? Pentru ca asa s-au nascut si genomul lor specific nu le permite sa se abtina?!

Incotro mergem?

Traim intr-o lume in care nu mai avem nevoie sa facem  nimic. Nici sa miscam un deget. Pentru ca ne vin toate de-a gata.  Mancarea vine gata gatita  sau aproape gata si ambalata in plastic colorat, avem caldura sau racoare in casa dupa cum e nevoie, dimineata ne transportam fundul din pat direct in masina incalzita bine, apoi ne dam jos acolo unde muncim, avem o mie de produse de curatat  extra forte dupa care nici o bacterie macar nu ne va ma stingheri  vreodata, putem spala hainele si in apa inghetata,  avem medicamente pentru orice durere de cap sau de deget, avem fructe si legume la supermarket care pot supravietui luni intregi, avem in casa cate un buton pentru orice.

Beneficiem de un comfort pe care oamenii nu l-au mai cunoscut niciodata inainte.

Dar ce se intampla la celalalt capat al acestui proces de impunere a comfortului?

Avem munti de gunoaie daca nu sunt reciclate, avem mari si oceane murdare si poluate de la produsele chimice, avem pesti care nu mai pot trai in ele, avem fructe si legume care nu se mai pot dezvolta normal fara pesticide sau modificari genetice; avem bulversari climatice si distrugeri ale stratului de ozon, avem oameni mai sensibili la bacterii sau virusi in mod normal inofensivi si avem boli noi pe care medicina nu le poate controla inca.

Am devenit obsedati de curatenie si credem ca daca folosim cele mai puternice produse,  si daca dezinfectam tot vom fi protejati de orice. De parca am fi niste roboti care nu pot supravietui decat in mediu steril. Vrem cu orice pret sa distrugem toti microbii pentru ca asa auzim la televizor in fiecare zi. Dar nu ne gandim si cate bacterii "bune" si necesare corpului distrugem in  acelasi timp! Si astfel ne varzuim fara sa stim sistemul imunitar. Pentru ca nu alegem niciodata produse mai inofensive care sa faca doar ce sunt destinate a face, adica sa spele, nu sa si "distruga " .

Si apoi mancam fructe aduse de la capatul lumii, pentru ca sunt mai mari si nu au viermi. Dar totusi nu suntem atat de naivi sa credem ca daca ai cules azi o pruna in Chile ea va ramane la fel de tare si peste o luna, doua cand o mancam noi, fara ca pielea sa nu-i fi fost in prealabil tabacita de pesticide!

Si totusi noi suntem atat de mandri de progresul umanitatii! Sa evoluam mai mult e echivalent cu sa producem mai mult si sa consumam mai mult! Suntem epoca lui "mai mult", "mai mare" si "mai frumos" . Si daca totusi reusim mai mult nici atunci nu vom fi multutmiti, pentru ca in mintea noastra ia viata conceptul de "mai mult decat mai mult" si tot asa. Ca veveritoiul din Ice Age, care dupa ce obtine  ghinda mult dorita, nu mai e deloc multumit si vrea de-acum ghinda suprema, absoluta. Dar de ce facem asta? Incotro mergem cu toata asa zisa "evolutie"?

Oare in medie suntem mai fericiti, mai impliniti, cu tot comfortul de care beneficiem,  decat oamenii care traiau acum o suta, sau doua sau trei sute de ani ?  De ce am devenit atat de orbiti de propriul bine incat nu ne mai dam seama nici atunci cand am inceput sa ne facem rau singuri?